A trecut ceva vreme de la ultima consemnare pe acest blog. Chiar mi se pare o eternitate de timp intre persoana care urma sa plece la Alba Iulia si spera sa aiba timp sa alerge si persoana care scrie acum. O sa incerc sa va explic ce s-a intamplat intre timp.
In primul rand, am gasit timp sa alerg la Alba Iulia, insa am alergat foarte prost. Nu pot intelege de ce mental mi s-a parut extrem de greu sa alerg pe strazile dintr-un oras strain, mai ales ca abia asteptam, insa debia am reusit 3km la prima alergare. M-am simtit extrem de greoaie si nici a doua incercare nu a fost mai breaza: 5km cu greu. De fiecare data simteam ca aveam cu 10km in plus. Alergarea lunga nu am mai apucat sa o fac in acea saptamana.
Ajunsa acasa, miercuri mi-am pus obiectul de 16km. Gata, daca reusesc sa alerg 16, sunt pregatita de semi-maraton, asta este opinia generala si mult mai important, este pragul mental pe care trebuie sa-l trec. Asa ca mi-am pus armura si am plecat spre parc. 2 ore mai tarziu, dupa multa plictiseala si jocuri mentale, mi-am realizat obiectivul. Dar nu, nu puteam spune atunci ca sunt pregatita de semi-maraton fiindca sincer, nu-mi puteam imagina sa mai alerg inca 5km! Asadar, alergarea de 16km nu a avut efectul mental scontat.
Joi am plecat din nou din Bucuresti, de data asta spre Sinaia. Daca ati citit ultimele postari de pe acest blog, stiti deja ca ma batea gandul sa ma inscriu la Maratonul Piatra Craiului. Desgiur, nu-mi doream sa particip competitiv, ci doar sa ma testez pana la km 24. Sambata am plecat cu 2 colegi de club intr-o tura de recunoastere. M-am echipat corespunzator: pantofi Salomon, camelback, energizante (sort of) si am plecat de la cabana Gura Riului pe traseu. Acum imi este clar: habar nu aveam la ce ma inham. Intr-un moment de "stralucire" mi-am lasat geaca de ploaie in masina, bazandu-ma pe cerul aparent senin si pe cele 2 bluze deja pe mine. Baietii erau in tricou.
Totul bine si frumos pana cand traseul pe care il urmam (crucea rosie) trecea printr-o portiune cu multe pietre masive pe care a trebuit sa le "escaladam". M-au obosit ingrozitor. Continuam pe o poteca de munte, trecem pe langa camperii de la Let's Do It Romania si incet pierdem traseul corect, ratacing vreo 5km si o ora jumatate. Sunam cealalta echipa de colegi care au sosit mai tarziu si care la momentul acela era inainte noastra, pe traseul corect. Nu nu-au lamurit la telefon si incepusem deja sa ne intoarcem catre masina. Intr-un moment de sclipire am vazut semnul care ne indrepta catre ref. Grind. Total buimaciti ca ne-a scapat, am hotarat sa mergem inainte.
Am inceput sa urcam pe munte, pe un traseu lat cat o urma de picior, presarat cu pietris si radacini de copaci. Am incetinit pasul si baietii probabil ca incepusera sa-si dea seama ca nu au venit cu cine trebuie in tura de recunoastere. Eu ce sa mai zic. Urcam si urcam, pana evident poteca se aplatizeaza si suntem pe pisc. Urmeaza coborarea tehnica de care ma avertizau colegii. Instinctul mi-a dictat panica in momentul in care am vazut pe unde trebuia sa coboram. Cateva secunde gandurile negre mi-au acaparat mintea si am simtit cum mi se goleste stomacul. Apoi am facut ceva de care sunt mandra. Am alungat gandurile rele si panica, am tras aer in piept si m-am pregatit pentru coborare. Cei care au facut traseul stiu despre ce vorbesc. Este o coborare pe stanca, cu ajutorul unui cablu fixat in perete. In stanga mea, nimic decat ceata. Am fost extrem de surprinsa cand m-am hotarat sa nu ma panichez. O sa ziceti, pai sigur, ce rost avea? Dar cand o fata de oras ca mine se aventureaza pe munte si ajunge pe varf, la o coborare aproape verticala, cu un vant necrutator de rece si viteaz, pentru mine e mare lucru ca nu m-am panicat :)
Dupa cele cateva sute de metri de coborare necrutatoare, in continuare urmeaza o panta mai lina, insa plina de pietre si iarasi ingrijoratoare. Pantofii mei noi Salomon se pare ca nu sunt potriviti pentru traseul MPC, aluneca si sunt ingrozitor de inceata. Ma simt fragila si ma bazez 100% pe Andrei sa ma ghideze. Incerc sa nu ma gandesc la faptul ca un pas gresit mi-ar aduce in cel mai bun caz cateva oase rupte si in cel mai rau, o alunecare in ceata. Traseul devine mai iertator cu noi dar in continuare urcam si coboram sistematic, prin padure, pe grohotis, pe munte.
Ajungand la Marele Grohotis aflam ca mai avem 4 ore pana la Plaiul Foii si deja e tarziu, vreo 6 dupa-amiaza. Am plecat la 8:40 pe traseu. E 100% vina mea. Dupa coborarea pe stanca, pe grohotis mi-e frica sa calc gresit si incetinesc si mai mult. Baietii sunt exasperati, desi nu zic nimic, ii vad, imi cer scuze, ii asigur ca merg cat pot de repede. Nu ii ajuta cu nimic vorbele mele si nici pe mine. Ma straduiesc sa nu ma opresc pe urcari si sa merg mai repede. Intr-un final scapam de grohotis, ajungem la ref. Spirlea si mai avem 4km pana la Plaiul Foii. Deja drumul coboara prin padure, si prind ceva curaj. Se intuneca si nu vrem sa mergem noaptea pe traseu. In dreapta aud un marait. Ma opresc o secunda. Oare e un urs sau o alta dihanie? Nu vreau sa ma uit, nu prea conteaza daca vad ce e sau nu, daca faptura m-a vazut ea pe mine asta conteaza. Continui drumul si prind ceva viteza. Ajungem la raul pe care trebuie sa-l urmam pana la Plaiul Foii. Nu mai conteaza nimic, nici o durere fizica si incepem sa alergam spre refugiu.
Aproape de ora 21:00 ajungem la cabana. In total am facut 11 ore si 29 de minute, 30.79km. Cealalta echipa de colegi terminasera de mult, cu un timp total de 6 ore jumatate. I-am anuntat ca suntem ok si ca nu intentionam sa continuam traseul, ar fi fost nebunie curata. Intram in cabana si chemam un taxi sa ne duca pana unde am lasat masina. Ne asezam in hol. Avem cu totii fete daramate. Eu nu indraznesc decat sa-mi cer scuze pentru povara care am fost iar baietii, desi nu spun, isi dau seama ca nu mai conteaza, am terminat ce ne-am propus. Ne luam ceva de baut si Razvan imi propune traseul de Ciucas Trail Running pentru la anul. Pe drumul de intoarcere ne oprim la o benzinarie sa mancam ceva, singura varianta la zece noaptea. Cand ne despartim in Sinaia, baietii glumesc ca ne vedem la sedinta tehnica de vineri. Ii asigur ca ii las in pace vreo 2 ani :))
Asadar, nu pentru ca am alergat 16km pe plat ma simt pregatita sa alerg semi-maratonul. Ci pentru exercitiul mental care a fost traseul pe Piatra Craiului. In viata mea nu mai vreau sa ma intorc pe stancile alea, dar experienta asta m-a schimbat. Sincer nici acum nu-mi vine sa cred ca am facut traseul asta. Daca as fi stiut de la inceput exact la ce ma angrenam, sigur as fi renuntat, neincrezatoare in fortele mele. A contact enorm sprijinul baietilor si faptul ca nu exista cale de intoarcere, fortat a trebuit sa ma calmez si sa continui drumul.
0 comments:
Post a Comment