Duathlon de week-end - partea a II a

Putin cam tarziu, insa mai jos gasiti impresiile mele despre Prima Evadare, editia 2011:

A plouat toata saptamana aceea, mai putin vineri si sambata.

M-am intors rapid dupa EcoMarathon, si mi-am petrecut restul zilei studiing cu mare atentie al treilea numar din revista Alerg. A fost o adevarata placere sa o gasesc in pachetul de inscriere de la EcoMarathon :)

Sambata seara am dormit prost, energia pozitiva cu care m-am incarcat la Moieciu m-a tinut treaza, precum si anticipatia primei curse cu bicicleta. M-a trezit si ploaia torentiala din mijlocul noptii, semn clar ca in ziua concursului era sa fie terenul numai bun de o baie in namol.

Cu aceasta idee fixata in cap, m-am indreptat linistita spre start pe o ploaie mocaneasca. Frig. La start multa lume, foarte multa. Mi-am aranjat echipamentul cu grija inainte de start. Am avut marea inspiratie de a lasa camelback-ul acasa si in schimb am luat bidonul de apa parcat frumos in suportul de bidon nou.

Am asteptat putin, sa vina domn primar Oprescu sa ne dea startul :)

Mare imbulzeala pe portiunea de sosea pana sa intram in padure. Partea aceasta mi se pare cea mai periculoasa, nu stii ce vitezoman se afla in spatele tau si pe unde o va lua.

Intram in padure. Ok, ma asteptam la noroaie, nu e chiar asa de rau la inceput. Baltoace gigantice pe mijlocul drumului, multi merg pe laturi. Insa e prea multa lume si multi, ce-i drept, sunt incepatori mai rau decat mine :) Asa ca ma bag in baltoace cu inima stransa de fiecare data. Nu ai cum sa stii cat de adanca e sau ce mlastina se ascunde in ea. Spre norocul meu, am mers bine pana la iesirea din padure.

Pana aici, veselie mare. Mai mereu auzeai pe cineva care depaseste sau face haz de necaz. Toti cei aflati la prima participare credeau ca noroaiele astea sunt. Greseala mare.

Am trecut linia de centura si am intrat pe drumul de camp, cleios si derapant. Ma mir ca am reusit sa stau pe bicicleta tot drumul pana la stana :) De acolo s-a cam rupt firul. Noroiul, dupa cateva sute de participanti care trecusera inaintea mea, s-a agravat. De aici incolo impins bicicleta 5 metrii, oprit, curatat noroiul care bloca rotile, luat de la capat.

Asa am mers 5 km.

Am vrut sa abandonez dupa circa 1km, dar un tip care trecea pe langa mine mi-a aratat unde e soseaua, si cum nu parea sa fie cale prea lunga pana acolo, am continuat. A fost cale lunga :))

Pe drumul "oficial" era rau, asa ca, dupa o incapatanare de cativa km, m-am mutat si eu pe drumul paralel, circulat de multi participanti.

N-a contat mare lucru fiindca dupa cateva sute de metrii drumul era la fel.

Opreste, curata rotile, mergi cativa metrii, ia-o de la capat.

Portiunea asta a fost grea psihic cat si fizic. Nu prea mai mergea sa impingi bicicleta de 12kg, cu inca vreo 10 de namol (nu erau chiar 10, dar asta era senzatia :))

Intr-un final ajung la sosea si bag tare, cu gandul sa abandonez la jumatate. Nu stiu ce m-am gandit cand am trecut pe langa un autobuz de abandonati si am continuat sa merg. Probabil ca nu ma gandeam.

Intram iar pe un drum de camp si imi blestem avantul de mai devreme. Ce nu puteam eu sa ma opresc frumos la autobuz? Of. Da-i si impinge din nou vreo cativa km.

Intr-un final, iesim aproape de un sat si deja de aici nu mai e mult pana la Palatul Ghica, jumatatea traseului. Bag tare, vreau sa termin cu nebunia asta.

Ajung la check-point cu jumatate de ora inainte sa se inchida. Iau o sticla de apa (nu bausem nimic din cauza noroiului de pe bidon), mananc o banana, iau o napolitana. Mai iau o banana si o napolitana. Si inca vreo 6 napolitane :)) Au mers la fix.

Iau decizia sa abandonez, cu 4 ore facute pe traseul de 2 ore de uscat.

Organizarea excelenta, insa pacat de vreme.