Prima alergare pe saptamana aceasta era un 6km tempo. In ciuda vremii mai putin pe placul meu, m-am avantat miercuri seara in Herastrau sa alerg o tura de lac. Si nu oricum, ci tempo. Dupa 2 km incepea sa ma doara glezna dar n-am bagat-o in seama prea mult si mi-am continuat drumul. Pe la 4km mi-era deja foarte cald (m-am imbracat prea gros...deh, daca nu am alergat asta toamna nu mai stiu cum sa ma imbrac) si cand am ajuns la km 5 simteam cum imi duduie inima de la efort mai sa-mi sparga pieptul.
M-am oprit. Ritm de 6:22 pe intreaga distanta si 6:18 in miscare. Da, asta e tempo la mine...
Am mers spre bicicleta si ma durea glezna rau. Dimineata avea si genunchiul sa protesteze. Bun, pauza totala. Nu tu bicicleta, in nici un caz alergare. Stop joc.
Astazi aveam de alergat 8km, iar duminica 11. Ma doare sufletul mai rau decat corpul. Dupa o saptamana de stres si nervi (parca s-au hotarat toate sa mearga prost exact acum, cand mai dau si licenta...) tare m-ar fi ajutat sa alerg.
Poate am fortat. Poate am crescut prea repede distantele. Poate planul nu e potrivit pentru mine. Poate trebuie sa-mi schimb adidasii (desi nu sunt uzati). Nu stiu, habar n-am. Asta e, stau pe bara pana marti.
Incep sa ma gandesc ca ar trebui sa o iau mai usor. De ceva vreme ma simt prinsa intre 2 extreme: intre oamenii de zi cu zi, care nu alearga si pentru care si 5-10km ar fi fantastic sa-i termine, nici vorba de propunerea unui timp anume. Ce e ala pace? Iar cealalta extrema este mediul sportiv in care parca un maraton este la ordinea zilei si nu oricum, ci sub 4 ore. Asta inseamna sa alergi in 5 min si 40 de secunde 1km, de 42 de ori...eu nici pe 5 km nu reusesc. Sunt sigura ca nici pentru cei care fac acest lucru nu este usor, insa una e sa o traiesti si alta e sa o vezi de la distanta. Asta e perceptia mea, ca sunt la mijloc: pentru cei care nu fac sport sunt o ciudata, iar pentru cealalta extrema, chiar si la efort mare tot sunt codasa...
Rabdare. Viteza si anduranta vin in timp, dar e frustrant sa simti de parca alergi cu caramizi in buzunare (nu ca pantalonii de alergat ar avea buzunare :)) ) si in jurul tau sa alerge toata lumea de parca e un sprint. Pe 21 de km.
Imi doresc foarte mult 2 lucruri pentru anul asta: sa termin duatlonul Cetatea Brasov (care dupa experienta de la Tara Barsei sunt 100% sigura ca nu am cum sa nu termin) si sa alerg mai bine la semi-maratonul Bucuresti.
Vom vedea ce iese...
3 comments:
Iuliana, trebuie sa ai rabdare. Si sa mergi mereu inainte, pas cu pas. Tin pumnii sa iti indeplinesti amindoua obiectivele de anul acesta
Marian
Sa stii ca toti cei din "mediul sportiv" duc aceeasi lupta ca si tine, cu timpul, cu propriile limite, cu accidentari, cu stresul zilei . Ca bariera este 6:00 sau 3:50 pe km, nu conteaza, este o limita temporara si fiecare se lupta cu ea.
Incearca sa-ti gasesti puterea de a persevera si aminteste-ti ca "la tati ni-i greu" :)
Recuperare grabnica!
Multumesc pentru incurajari Marian si Sergiu :) Merg inainte clar, doar ca saptamana asta s-au strans toate si situatia cu glezna a pus capac. M-am gandit ca scap mai repede de gandurile mohorate daca le scriu undeva.
Sergiu, as vrea sa vad mai multi maratonisti (si de ce nu, Ironmen) care sa spuna ca si lor le e greu. Cand va vad, parca sunteti facuti din alt material si pentru mine n-au mai avut :)) Dar incep sa-mi dau seama ca materialul e psihic si vi l-ati dobandit dupa multe frustrari de genul framantarilor mele :)
Multumesc pentru sprijin :)
Post a Comment